„Mi-am dat toată viața părinților mei”: Acum, când nu mai sunt, nu știu cine sunt eu

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-i schimb pansamentul tatălui meu. Mama, cu ochii roșii de oboseală, s-a uitat la mine ca și cum aș fi spus ceva de neiertat.

— Știu, Ilinca, dar cine altcineva să ne ajute? a șoptit ea, aproape rușinată de propria neputință.

Aveam douăzeci și patru de ani atunci. Tocmai terminasem facultatea la București, visam să devin profesoară de limba română într-un liceu mare, să am elevi care să mă admire, să scriu poezii și să călătoresc. Dar tata s-a îmbolnăvit brusc, un accident vascular care l-a lăsat paralizat pe partea dreaptă. Mama era depășită, iar fratele meu, Mihai, era plecat la muncă în Italia. Așa că am făcut ce mi s-a părut firesc: am lăsat totul și m-am întors acasă, la Bacău, „doar pentru o perioadă scurtă”, mi-am spus.

Perioada aceea scurtă a devenit viața mea. Zilele s-au transformat în ani, anii în decenii. Tata a trăit încă douăzeci de ani, iar eu am fost acolo, zi de zi, să-l ridic din pat, să-l hrănesc, să-l spăl, să-l ascult cum oftează și să-i șterg lacrimile de frustrare. Mama, la rândul ei, s-a stins încet, sub povara grijilor și a bolilor de inimă. Când a murit tata, am simțit că mi se rupe ceva în suflet, dar nu am avut timp să plâng. Mama avea nevoie de mine.

Prietenii mei s-au risipit ca frunzele toamna. La început mă sunau, mă invitau la cafea, la teatru, la nunți. Le refuzam mereu, cu promisiunea că „data viitoare vin sigur”. După câțiva ani, telefoanele s-au rărit, apoi au încetat de tot. Am rămas doar eu, părinții mei și casa noastră veche, cu miros de mere coapte și mucegai.

— Ilinca, tu chiar nu vrei să-ți faci o familie? mă întreba mama, uneori, cu voce stinsă.

— Cum să-mi fac, mamă, când nu pot să vă las singuri? îi răspundeam, încercând să par puternică, deși înăuntru mă simțeam goală.

Au fost și bărbați în viața mea, dar niciunul nu a rămas. Unii nu au înțeles, alții nu au vrut să accepte că părinții mei vor fi mereu pe primul loc. Am avut o relație cu Andrei, un coleg de liceu, care m-a cerut în căsătorie. I-am spus că nu pot, că nu e momentul. A plecat, iar eu am rămas cu regretele.

Anii au trecut. Am îmbătrânit fără să-mi dau seama. Când mama a murit, am simțit că lumea mea s-a prăbușit. Am rămas singură în casa mare, cu pereții care păstrau ecoul vocilor lor, cu fotografiile îngălbenite și cu amintirile care mă bântuiau noaptea.

Mihai venea rar acasă. Îmi trimitea bani, mă suna de sărbători, dar nu a înțeles niciodată ce înseamnă să fii singur cu doi bătrâni bolnavi. Când a venit la înmormântarea mamei, m-a îmbrățișat stângaci și mi-a spus:

— Ilinca, trebuie să-ți vezi și tu de viața ta. Ești încă tânără.

Am zâmbit amar. Tânără? Aveam cincizeci și șapte de ani, riduri adânci și mâini muncite. Nu mai știam cine sunt, ce-mi place, ce vise am. Toată viața mea fusese despre ei, niciodată despre mine.

În fiecare dimineață mă trezesc și nu știu ce să fac cu timpul meu. Mă plimb prin camerele goale, ating lucrurile lor, le vorbesc ca și cum ar fi încă aici. Uneori, mă surprind gătind pentru trei persoane, apoi realizez că nu mai are cine să se așeze la masă cu mine.

Vecinii mă privesc cu milă. „Săraca Ilinca, a sacrificat totul pentru părinți”, șoptesc pe la colțuri. Dar nimeni nu știe cât de greu e să trăiești cu sentimentul că ai pierdut totul – tinerețea, iubirea, prietenii, chiar și pe tine însăți.

Am încercat să mă angajez, dar cine mai angajează o femeie de vârsta mea, fără experiență recentă? Am mers la biserică, am încercat să mă apropii de oameni, dar mă simt ca o străină printre ei. Toți au familii, copii, nepoți. Eu am doar amintirile.

Într-o seară, am găsit într-un sertar vechi o poezie scrisă de mine, pe când aveam douăzeci de ani. Am citit-o cu lacrimi în ochi și mi-am dat seama că nu mai știu cine e fata aceea visătoare. Unde s-a dus? Ce s-a ales de ea?

Mă uit la mine în oglindă și nu recunosc femeia care mă privește. Îmi spun că nu e prea târziu să încep să trăiesc pentru mine, dar nu știu de unde să încep. Cum să-ți reconstruiești viața când ai uitat cine ești?

Poate că nu sunt singura care a trecut prin asta. Poate că și alții au sacrificat totul pentru familie și s-au trezit, la final, singuri și pierduți. Oare mai există speranță pentru noi? Oare putem să ne regăsim, chiar și acum, când totul pare pierdut?