„Mamă, de ce mă doare totul?” – Lupta mea pentru viața fiicei mele și adevărul care ne-a destrămat familia

— Mamă, mă doare totul… De ce mă doare totul? vocea Anei, stinsă și tremurată, mi-a sfâșiat sufletul. Era întinsă pe podeaua bucătăriei, cu ochii mari, umezi, privind la mine ca și cum aștepta să fac o minune. Am simțit cum mi se taie respirația. Nu mai era timp de gândit. Am ridicat-o în brațe, simțindu-i trupul greu, inert, și am strigat după soțul meu, Doru.

— Doru! Vino repede! Ana nu se simte bine!

El a apărut în prag, palid, cu ochii larg deschiși, și fără să spună nimic, a luat cheile mașinii. În câteva minute eram deja pe drum spre spital, cu Ana în brațele mele, încercând să-i alin durerea cu mângâieri și promisiuni goale. În mașină, Doru nu a scos niciun cuvânt. Eu plângeam în tăcere, încercând să-mi stăpânesc panica.

La urgențe, medicii au preluat-o imediat. Am rămas pe hol, cu Doru lângă mine, fiecare pierdut în propriile gânduri. După o oră, un medic tânăr a venit spre noi.

— Ați observat ceva neobișnuit în ultimele zile? A mâncat ceva suspect? S-a plâns de dureri înainte?

Am dat din cap că nu. Ana fusese mereu un copil sănătos, energic, mereu cu zâmbetul pe buze. Doar că, în ultimele săptămâni, părea mai obosită, mai retrasă. Dar am pus totul pe seama școlii și a certurilor dintre mine și Doru.

— Poate a luat ceva din casă, vreun medicament? a insistat medicul.

— Nu, nu cred… am răspuns, dar vocea mea tremura. În minte mi-au apărut imagini cu Doru, în ultima vreme, tot mai nervos, tot mai absent. Certurile noastre deveniseră aproape zilnice. El venea târziu acasă, eu îl suspectam că mă minte, el mă acuza că sunt prea protectoare cu Ana.

— O să-i facem analize amănunțite. Vă rog să rămâneți aproape, ne-a spus medicul, apoi a dispărut pe hol.

Am rămas singură cu Doru. El s-a așezat pe un scaun, cu capul în mâini. Eu nu puteam sta locului. Mă plimbam de la un capăt la altul al coridorului, încercând să-mi amintesc orice detaliu care ar fi putut explica starea Anei.

— Doru, tu ai observat ceva la Ana? l-am întrebat, dar el nu mi-a răspuns. Doar a ridicat din umeri, evitându-mi privirea.

A trecut o oră, apoi alta. În tot acest timp, am început să mă gândesc la ultimele luni. La cum ne-am îndepărtat unul de celălalt, la cum Ana părea să se stingă încet, fără să ne dăm seama. La cum, în fiecare seară, eu și Doru ne certam pe tonuri tot mai ridicate, iar Ana se ascundea în camera ei, cu căștile pe urechi.

Într-un final, medicul s-a întors. Avea o privire gravă.

— Analizele arată urme de substanțe toxice. Nu știm încă sursa, dar trebuie să ne spuneți dacă există ceva în casă care ar putea fi periculos pentru un copil.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Cum să fie posibil? Am început să-i spun despre toate produsele de curățenie, despre medicamentele din dulap, despre orice mi-a trecut prin minte. Medicul a notat totul, dar părea că nu găsește răspunsul.

În acea noapte, Ana a rămas internată. Eu am dormit pe un scaun, cu capul pe marginea patului ei. Doru a plecat acasă, spunând că trebuie să aducă haine. Nu s-a mai întors.

Dimineața, Ana s-a trezit. Era palidă, dar m-a privit cu ochii ei mari și m-a întrebat din nou:

— Mamă, de ce mă doare totul?

Nu am știut ce să-i răspund. Am început să plâng, iar ea și-a întins mâna spre mine.

— O să fie bine, nu? m-a întrebat, iar eu am dat din cap, deși nu credeam nici eu ce spun.

Câteva ore mai târziu, a venit poliția. Medicul chemase autoritățile, pentru că nu putea exclude o intoxicație intenționată. Am simțit cum mă sufoc. Să fie cineva din familie? Să fie Doru? Sau poate eu, fără să-mi dau seama?

Au început să ne pună întrebări. Despre viața noastră, despre certuri, despre obiceiurile Anei. Au vrut să știe dacă Doru are probleme cu alcoolul sau cu drogurile. Am negat, dar în sufletul meu știam că nu pot fi sigură. În ultima vreme, Doru era tot mai schimbat.

Seara, când am ajuns acasă să iau haine pentru Ana, am găsit dulapul lui Doru deschis. Pe raft, printre haine, am găsit o cutie cu pastile necunoscute. Am luat-o și am dus-o la spital, să o arăt medicului. Când a văzut-o, a chemat imediat poliția. Se pare că erau medicamente foarte puternice, interzise la noi, aduse din străinătate.

A doua zi, Doru a fost chemat la audieri. Nu a recunoscut nimic, dar poliția a găsit urme din acele substanțe în sângele Anei. Am simțit că mă prăbușesc. Cum să fie posibil? Să fi făcut Doru așa ceva? De ce?

În zilele care au urmat, adevărul a ieșit la iveală, puțin câte puțin. Doru avea datorii mari la jocuri de noroc. Împrumutase bani de la oameni periculoși și, disperat, încerca să scape de responsabilități. Într-o seară, beat fiind, a pus pastilele în sucul Anei, crezând că o să-i provoace doar o stare de somnolență, ca să nu-l mai deranjeze cu întrebări și cereri de atenție. Nu și-a dat seama cât de periculos era ceea ce făcea.

Când am aflat, am simțit că nu mai pot respira. Cum să trăiesc cu ideea că omul pe care l-am iubit și cu care am făcut un copil a fost în stare de așa ceva? Ana a avut noroc că am ajuns la timp la spital. Medicii au reușit să o salveze, dar recuperarea a fost lungă și grea.

Familia noastră s-a destrămat. Doru a fost arestat, iar eu am rămas singură cu Ana. Am încercat să-i explic, pe cât am putut, ce s-a întâmplat, dar nu am avut curajul să-i spun tot adevărul. Ea încă mă întreabă, din când în când, de ce nu mai vine tata acasă. Eu îi spun că e plecat departe, să muncească. Dar în sufletul meu, rana nu se va vindeca niciodată.

Mă întreb, în fiecare seară, cum am ajuns aici. Cum am putut să nu văd semnele? Cum am putut să nu-mi cunosc familia? Poate că, dacă aș fi fost mai atentă, Ana nu ar fi trecut prin atâta suferință. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi reacționat dacă ați fi descoperit că cel pe care îl iubiți v-a trădat în cel mai cumplit mod?