Când Destinul Îți Joacă Farse: Visurile Spulberate ale Anei și lui Dănuț

— Ana, nu mai visa cu ochii deschiși! Ai uitat să pui sare în ciorbă, iar mama ta vine acasă în zece minute! vocea ascuțită a bunicii m-a trezit din reverie. M-am uitat la ceas, am oftat și am aruncat repede un praf de sare în oala care clocotea pe aragazul vechi. În mintea mea, însă, eram tot cu Dănuț, pe malul Oltului, acolo unde ne-am promis că vom pleca împreună la București, să ne facem un rost.

Îmi amintesc perfect ziua în care l-am cunoscut. Era început de toamnă, frunzele foșneau sub pașii noștri, iar el, cu ochii lui verzi și zâmbetul ștrengar, mi-a întins o carte pe care o scăpasem pe coridorul liceului. — Ai grijă, Ana, visele se pot pierde ușor, mi-a spus atunci, fără să știe cât de profetice aveau să fie cuvintele lui.

Am crescut împreună, ne-am ținut de mână la balul bobocilor, am învățat pentru bac, am plâns și am râs în același timp. Părinții mei nu l-au plăcut niciodată. — E sărac, Ana, și nu are nimic de oferit, îmi repeta mama, dar eu nu voiam să aud. Pentru mine, Dănuț era totul. El mă făcea să cred că pot să zbor, că lumea e a noastră.

În vara aceea, după ce am luat bacul, ne-am făcut planuri mari. Eu voiam să dau la Litere, el la Politehnică. Am găsit o garsonieră mică, la marginea Bucureștiului, și am început să visăm cu ochii deschiși. — O să vezi, Ana, o să avem o viață frumoasă, o să muncim, o să ne facem o familie, îmi spunea el, strângându-mă în brațe. Și eu îl credeam. Cum să nu-l cred, când totul părea posibil?

Dar viața nu ține cont de visele noastre. Într-o seară ploioasă de octombrie, când ne întorceam de la un film, un șofer beat a intrat cu viteză în intersecție. Am auzit doar un țipăt, apoi totul s-a făcut negru. M-am trezit la spital, cu capul bandajat și piciorul stâng în ghips. Prima mea întrebare a fost despre Dănuț. — E bine? Unde e Dănuț?

Doctorul a tăcut o clipă prea lungă. — E în viață, dar… are coloana fracturată. Nu va mai putea merge niciodată. Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am plâns zile întregi, fără să pot să-l văd. Părinții lui nu mă lăsau să intru la el. — Nu are nevoie de tine acum, Ana. Lasă-l să se obișnuiască cu noua lui viață, mi-a spus mama lui, cu ochii roșii de plâns.

Am stat pe holurile spitalului, cu flori în mână, așteptând să mă lase să-l văd. Într-o zi, după o săptămână, m-a chemat el. Era întins pe pat, palid, cu ochii goi. — Ana, nu vreau să mă vezi așa. Nu vreau să-ți stric viața. Du-te la facultate, fă-ți un rost. Eu… eu nu mai pot fi omul de care te-ai îndrăgostit.

Am izbucnit în plâns. — Nu-mi pasă, Dănuț! Eu te iubesc, nu picioarele tale! Dar el s-a întors cu fața la perete și nu a mai spus nimic. Din ziua aceea, s-a închis în el. Nu mai răspundea la mesaje, nu mă lăsa să-l vizitez. Mă simțeam neputincioasă, prinsă între dorința de a-l ajuta și zidul pe care îl ridicase între noi.

Părinții mei au profitat de situație. — Vezi, Ana? Ți-am spus că nu e pentru tine. Viața merge înainte. Am încercat să mă țin tare, să nu-i ascult, dar fiecare zi fără Dănuț era o luptă. Am început facultatea, dar nu mai aveam chef de nimic. Colegele mă întrebau ce am, dar nu puteam să le spun. Cum să le explic că jumătate din mine rămăsese pe asfaltul ud, în noaptea aceea blestemată?

După câteva luni, am primit o scrisoare de la el. Scrisul îi tremura. „Ana, te rog să mă ierți. Nu pot să-ți cer să stai lângă mine, nu așa. Vreau să fii fericită, să-ți urmezi visurile. Eu nu mai pot. Te iubesc, dar trebuie să te las să pleci.” Am rupt scrisoarea în mii de bucăți, dar cuvintele lui mi-au rămas în suflet ca o rană deschisă.

Au trecut anii. Am terminat facultatea, m-am angajat la o editură mică, am încercat să-mi refac viața. Am ieșit cu alți băieți, dar nimeni nu era ca el. Într-o zi, l-am văzut într-un scaun cu rotile, în parc, împingându-se cu greu, cu mama lui lângă el. M-am oprit, inima mi-a bătut nebunește. El m-a văzut, dar a întors privirea. Am vrut să fug la el, să-l iau în brațe, dar ceva m-a oprit. Poate mândria, poate frica de a deschide din nou o rană care nu se vindecase niciodată.

Acum, după atâția ani, mă întreb dacă am făcut bine că am ascultat de el, că am mers mai departe. Poate că iubirea adevărată înseamnă să lași omul să plece, să nu-l ții legat de tine când el nu mai poate fi același. Sau poate că am fost lașă, că nu am luptat destul. Nu știu. Știu doar că, uneori, destinul îți joacă farse crude și nu poți decât să mergi înainte, cu sufletul plin de cicatrici.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi luptat până la capăt sau ați fi lăsat timpul să vindece totul? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…