Am rămas cu tata, iar fratele meu și-a văzut de viață. Dar testamentul tatălui mi-a sfâșiat sufletul…
— Nu se poate, mamă! Nu pot să vin iarăși la țară, am ședință la birou și copiii au nevoie de mine! vocea lui Andrei răsuna din telefon, grăbită, aproape iritată. M-am uitat la tata, care stătea pe marginea patului, cu ochii pierduți în gol. Avea nevoie de cineva să-i schimbe perfuzia, să-i dea medicamentele la timp, să-l ajute să se ridice. Și, ca de obicei, acel cineva eram eu.
Nu mai știu când am început să mă identific doar ca „fata care are grijă de tata”. Poate după ce mama a murit, când Andrei a plecat la București la facultate și apoi nu s-a mai întors decât de sărbători. Eu am rămas aici, în satul nostru din Bărăgan, cu promisiunea că „o să mă ajute și el cândva”. Dar anii au trecut și ajutorul nu a venit niciodată.
— Lasă, Maria, nu-l mai certa pe Andrei… are și el viața lui, mi-a spus tata într-o seară, când îl certam că nu-l sună nici măcar de ziua lui. Dar eu nu voiam să-l cert pe Andrei. Voiau doar să nu fiu singură în toată povara asta.
Au fost ani grei. Tata s-a îmbolnăvit de diabet, apoi au venit complicațiile: picioare umflate, vedere slabă, nopți nedormite. Eu am renunțat la serviciu ca să pot fi lângă el. Prietenele mele s-au măritat, au plecat la oraș, au făcut copii. Eu am rămas aici, cu tata și cu grija casei. Uneori mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam: riduri adânci, părul încărunțit prea devreme, ochii obosiți.
Când tata a murit, am simțit că mi s-a rupt ceva din suflet. Am stat lângă el până la ultima suflare, i-am șters fruntea cu un prosop ud și i-am șoptit că o să fie bine. În noaptea aceea am plâns ca un copil. M-am gândit că măcar acum o să pot respira ușurată: casa asta va fi a mea, locul unde am trăit atâtea sacrificii și amintiri.
La parastas a venit și Andrei cu familia lui: soția lui elegantă, copiii gălăgioși. S-au uitat la mine ca la o străină. După slujbă, notarul ne-a chemat să deschidem testamentul. Aveam inima cât un purice.
— Conform dorinței defunctului Ion Popescu… casa și terenul aferent revin fiului său Andrei Popescu…
Am simțit că mă prăbușesc. Am auzit cum sângele îmi pulsează în urechi. Nu era posibil! Eu am stat aici, eu l-am îngrijit! Am început să tremur.
— Nu se poate! am izbucnit. Cum adică toată casa merge la Andrei? Eu ce fac?
Andrei s-a uitat la mine jenat:
— Maria… tata a zis mereu că tu ești sufletul casei…
— Atunci de ce nu mi-a lăsat nimic? l-am întrerupt cu vocea spartă.
Notarul a tușit:
— Există o mențiune… Maria Popescu are drept de uzufruct viager asupra casei…
Adică pot locui aici până mor. Dar casa nu e a mea. Oricând Andrei poate decide să o vândă sau să o dea copiilor lui.
Am ieșit din biroul notarului fără să mai aud nimic. Am mers pe jos până acasă, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am așezat pe banca din curte și am privit cireșul bătrân din grădină. Aici am crescut, aici am visat prima dată la o viață altfel. Și tot aici am rămas captivă în datoria față de familie.
Seara m-a sunat Andrei:
— Maria… știu că e greu pentru tine. Dar tata a vrut ca eu să am casa pentru copii…
— Și eu? Eu ce sunt? O servitoare care a avut grijă de el până la capăt?
A tăcut. Am simțit că nu are niciun răspuns.
Zilele au trecut greu. Vecinii veneau să mă întrebe ce fac acum.
— Las’ că-i bine că ai unde sta! mi-a spus tanti Ileana. Dar eu știam că nu e același lucru.
M-am simțit trădată nu doar de tata, ci și de toți anii mei pierduți. M-am întrebat dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă doar am fost naivă crezând că dragostea se răsplătește cu dreptate.
Într-o zi am găsit într-un sertar o scrisoare de la tata:
„Maria, știu că ai făcut totul pentru mine. Dar vreau ca fratele tău să se întoarcă aici cu familia lui cândva. Tu vei avea mereu locul tău în casa asta. Iartă-mă dacă te-am rănit.”
Am plâns iar ore întregi. Poate tata a crezut că face bine. Poate n-a știut cât doare nedreptatea asta.
Acum stau singură în casa copilăriei mele și mă întreb: oare sacrificiul pentru familie merită dacă la final rămâi doar cu regrete? Voi ce ați fi făcut în locul meu?