Văd că tot ai făcut plăcinte! — s-a bucurat bărbatul, întors după un an de la amantă

Durerea l-a lovit pe Pavel ca un trăsnet. Nu era o simplă arsură. Era foc curat. Ochii i s-au umezit, respira sacadat, iar mâna îi tremura pe masă.

— Ce-ai pus în ele?! — a reușit să bolborosească, cu voce stinsă.

Elena nu s-a ridicat imediat. L-a privit calm, fără grabă, cu aceeași liniște pe care o învățase în anul acela greu. S-a ridicat încet, a turnat un pahar cu apă rece și l-a pus în fața lui.

— Ia, bea, — a spus simplu. — Te ajută.

Pavel a băut cu nesaț, dar arsurile nu dispăreau. Plăcinta nu era stricată. Era făcută exact ca altădată. Doar că înăuntru, printre carne și ceapă, Elena pusese ardei iute, muștar de casă și un strop de hrean.

— Tu știai foarte bine că mie îmi place picant, — a continuat ea, liniștită. — Doar că înainte, când eram împreună, nu m-ai întrebat niciodată ce-mi place mie.

Cuvintele au lovit mai tare decât plăcinta. Pavel a tăcut. Bucătăria mică, dintr-un apartament de bloc din Ploiești, părea brusc prea strâmtă pentru orgoliul lui.

— M-am întors, Elena… am greșit, — a încercat el. — A fost doar o rătăcire.

Elena a zâmbit, dar nu era zâmbetul acela îndrăgostit de altădată. Era un zâmbet matur, dureros de clar.

— Știi ce-am învățat eu în anul ăsta? — a spus ea. — Că oamenii nu sunt plăcinte. Nu îi lași pe raft, nu pleci, apoi te întorci când ți-e foame.

S-a dus la dulap, a scos o pungă cu făină și a pus-o pe masă.

— Vezi asta? Am frământat singură. Am plâns deasupra aluatului. Am muncit dublu, am pus bani deoparte, leu cu leu. Am plătit rate, facturi, am dus gunoiul, am reparat robinete. Singură.

Pavel se uita la ea și parcă o vedea pentru prima dată. Nu mai era femeia care îl aștepta cu masa pusă și sufletul deschis.

— Plăcintele astea nu sunt răzbunare, — a continuat ea. — Sunt adevărul. Dulci la început, apoi ustură. Exact cum a fost iubirea noastră.

El a încercat să se ridice, dar s-a așezat la loc. Îl durea obrazul, îl durea mândria, îl durea ceva mai adânc.

— Și acum? — a întrebat încet.

Elena a deschis ușa de la intrare. Pe hol era lumină. Aer curat. Libertate.

— Acum pleci, Pavel. Și nu te mai întorci.

Și-a scos șorțul, l-a pus pe spătarul scaunului și a rămas dreaptă, sigură.

Pavel a plecat fără să mai spună nimic.

Elena s-a întors în bucătărie, a scos plăcintele rămase din cuptor și a mușcat dintr-una. Era bună. Exact cum trebuia.

Pentru prima dată după mult timp, nu pentru el.
Pentru ea.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.

Ușa de la intrare s-a deschis încet, cu un scârțâit ușor, iar în prag a apărut Ovidiu. Avea în mână un dosar gros și o privire calmă, dar hotărâtă. Nimeni nu-l aștepta. Paul a tresărit, iar amanta s-a uitat urât, de parcă cineva le stricase o petrecere.

— Ce cauți aici? a mârâit Paul.

Ovidiu nu i-a răspuns imediat. S-a apropiat de Larisa, i-a pus o mână pe umăr și i-a șoptit ceva la ureche. Pentru prima dată după multe săptămâni, pe chipul ei a apărut un zâmbet abia vizibil.

— Sunt avocatul ei, a spus apoi, clar. Și am venit exact la timp.

Soacra Margareta a încremenit. Amanta a râs nervos.

— Avocat? Pentru ce? a zis ea. Oricum, totul rămâne soțului.

Ovidiu a deschis dosarul și a scos câteva acte.

— Nu chiar. Apartamentul nu e bun comun. A fost moștenire de la părinții Larisei și este trecut exclusiv pe numele ei. Iar acum trei luni, cât încă era în deplinătatea facultăților, Larisa a făcut un testament.

Paul a albit la față.

— Ce testament? a bâiguit el.

— Unul foarte simplu, a continuat Ovidiu. Tot ce are Larisa — apartamentul, economiile de aproximativ 180.000 de lei și mașina — revin fetițelor ei. Administrarea bunurilor se face printr-un curator desemnat de instanță. Nu dumneavoastră.

Amanta a sărit ca arsă.

— Asta e o glumă!

— Nu, e lege, a spus Ovidiu calm. Și mai e ceva. Există și o clauză specială: dacă soțul încearcă să înstrăineze bunuri sau să le ia copiii, pierde orice drept de vizitare.

Soacra s-a prăbușit pe scaun. Paul tremura.

— Dar eu sunt tatăl lor! a strigat el.

— Tatăl care și-a adus amanta în casă în timp ce mama copiilor murea, a răspuns Ovidiu, fără să ridice tonul. Instanța va ține cont de asta.

Larisa a inspirat adânc. Simțea că nu mai are mult timp, dar pentru prima dată nu îi mai era frică. Știa că fetițele ei vor fi în siguranță.

— Vreau să plecați, a spus ea încet.

Paul a încercat să mai spună ceva, dar nu i-a ieșit niciun cuvânt. Amanta a trântit ușa în urma lor.

După câteva zile, Larisa a fost mutată într-un centru de îngrijiri paliative, lângă Brașov, aproape de munți. Fetițele au venit la ea pentru câteva zile. Au stat în pat, s-au uitat la poze, au râs și au plâns.

— Mami o să fie mereu cu voi, le-a spus Larisa.

Când a plecat, a plecat liniștită.

Anii au trecut. Fetițele au crescut în același apartament, plin de desene pe pereți, cu miros de mâncare gătită și voci vesele. Ovidiu le-a fost sprijin, ca un unchi adevărat. Paul a rămas doar o amintire urâtă, iar soacra — o lecție.

Iar Larisa a câștigat, chiar și la final. Pentru că adevărata avere n-a fost apartamentul, ci dragostea lăsată în urmă.

Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.

Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.